Am deja 18 luni de cand am pornit marea aventura a antreprenoriatului. In momentul in care am decis asta incepusem sa constat ca relatia mea cu timpul este duala, a  trecut destul de mult, dar nu mai pare sa fie suficient nici inaintea mea. Gandul ca ma voi privi in oglinda peste 5 ani, stiind ca am ingropat adanc in comoditate dorinta de a-mi schimba povestea pe care mi-o spun despre mine, m-a coplesit.

Concluzia de pina acum este ca este cel mai accelerat proces de dezvoltare personala prin care am trecut, as indrazni sa spun ca este comparabil ritmul cu cel in care am simtit ca te dezvolti atunci cand faci coaching. (CANI – Continuous and Neverending Improvement)

In zilele bune ma intreb o data pe zi ce fac eu de fapt aici, incotro ma indrept oare, iar in zilele proaste ma cert cu gandul asta la fiecare 2-3 ore. Iar abilitatea pe care am exersat-o cel mai mult in perioada asta a fost aceea de a-mi reduce fricile la tacere, chiar si una temporara, pentru a-mi putea vedea de drumul pe care il construiesc pe masura ce trec zilele.

Am primit in perioada asta fiecare telefon ca pe un cadou, fiecare client sau prieten care m-a sunat sa ma intrebe ce fac,  sa imi ceara sfatul sau sa ma implice in proiecte a fost un CADOU personal, iar starea asta n-o pot descrie suficient de bine in cuvinte. Imi doresc doar sa o pot pastra la fel indiferent de locul unde voi ajunge si modul in care se va aseza drumul meu.

Nu-mi permit sa imi fie frica, acum sau in viitor, si am declarat-o dusmanul meu cel mai mare, alaturi de orice demers care poate duce la diminuarea increderii in mine. Pina acum sunt cele mai mari exercitii pe care le-am facut cu mine si pe masura ce le continui imi dau seama cat mai am de invatat.

Asta poate explica reactiile mele mai putin tipice pentru ceea ce credeam sau cine paream ca sunt inainte, atentia la informatiile pe care le las sa ma influenteze si la oamenii pe care ii las aproape de visele mele. Cred ca cea mai mare responsabilitate pe care o avem fata de noi este aceea de a ne proteja visele, iar piedicile pe care le avem in indeplinirea lor sunt menite sa ne testeze de fapt dorinta reala de a le atinge, ne pregatesc sa le implinim de fapt.

Partea cea mai frumoasa a drumului este insa senzatia ca, in ciuda discomforturilor temporare, am revenit acasa, la mine. Acolo unde stiu ca singura persoana care trebuie sa decida cu adevarat pasii urmatori sunt eu, singura dificultate fiind aceea de a testa permanent ce vreau si ce simt fata de lucrurile care imi ies in cale si a decide pasii urmatori dupa aceasta discutie cu mine.

Surpriza placuta a noului drum sunt OAMENII pe care I-am descoperit pe parcurs, avand aceleasi temeri, in registre diferite poate, dar purtand aceeasi lupta cu sine in fiecare zi. Sunt mai impreuna cu ceilalti decat am fost vreodata, iar modul in care ma conectez cu cei din jur trece mult peste superficialitatea raporturilor sociale, am primit o multime de prieteni noi si de ferestre deschise catre adevarurile aceleea profunde ale multora dintre ei.

Gandul ca decid in fiecare zi pe ce pot sa imi “pierd” timpul, care sunt lucrurile pe care VREAU sa le fac chiar daca nu am un argument concret pentru acesta dorinta, ma umple de energia de care am nevoie pentru a continua exercitiul. Iar faptul ca imi dau voie mie si universului sa nu am argumente pentru toate mi-a adus pina acum mai multe surprize placute decat imi imaginam. Coincidentele care sunt parte din noul meu drum cred sunt cele mai frumoase cadouri si confirmari ca drumul acesta este al meu atat de frumos!

“When you change the way you look at things, the things you look at change.” – Wayne Dyer

Fac ceea ce este potrivit pentru mine sau ar trebui sa schimb directia? Este o intrebare frecventa in mintea profesionistului senior, care a petrecut deja 10 ani intr-o cariera si o profesie pe care le-a ales mai degraba conjunctural.

Cum pot explora alte optiuni? Cum imi raspund la aceasta intrebare? Pornesc pe calea terifianta a chestionarii proprii si a cautarii altui drum?

Perspectiva poate fi terifianta, ar insemna sa constat ca nu sunt in directia potrivita, dar nici nu stiu care ar fi aceea, sa accept faptul ca urmeaza o perioada neclara in care imi voi pune la bataie toata vointa pentru a ma tine pe linia de plutire, fara sa stiu daca aceasta calatorie nu ma va aduce la loc in acelasi punct.

Persoanele aflate in apropierea noastra, cercul de cunoscuti, nu ne pot ajuta. Propria lor rezistenta la schimbare, inclusiv schimbarea noastra, este inca o piedica in calea propriei reinventari.

Iar reinventarea este una mai profunda decat pare, este o cautare a unei povesti despre sine, care sa capete sens in primul rand in ochii nostrii, pentru ca apoi sa aiba sens si pentru cei din jurul nostru.

Invatam cine suntem doar pe terenul de lupta, nu pe margine si nu doar privind inspre sine. Doar incercand noi activitati, intrand in noi cercuri, gasind modele si ajustandu-ne povestea despre sine pe masura ce o spunem celorlalti. Totul se intampla in actiune, atunci cand reusim sa iesim din mintea noastra si sa actionam.

N-am spus suficient de des cat de utila este lectura cartii Herminiei Ibarra – Working Identity. Trecand printr-o tranzitie majora si vazand tranzitiile celor din jurul meu, mi-am dat seama citind-o cat de multa dreptate are si cat de multe similitudini exista in modul in care reactionam in schimbare.

Etapele au fost aceleasi, pentru mine, pentru altii si pentru multi dintre cei descrisi in carte:

- auto analiza dusa pina la blocaj (analysis paralysis)

- indoiala de sine

- temerea de a confrunta lumea “de afara“

- inceputul timid de a pasi in afara zonei cunoscute

- explicatiile oferite celor din jur care nu intelegeau incotro si concret cum

- placerea de a intalni oameni noi si care gandesc diferit

- increderea ca exista o cale si ca pornind cu pasi mici pe o directie care se ajusteaza in timp ce mergi vei gasi drumul in care te regasesti

- descoperirea celor care au trecut prin etape similare si care au pasit deja intr-o noua viata. Si aici gasiti doar cateva exemple.

In etapele astea te simti ca in ochiul uraganului, insa dupa aceea sigur se arata soarele. Doar ca tinde sa fie pretentios, se arata doar daca ai avut curajul sa infrunti furtuna. Tu cum ai facut pasul de la gand la actiune?

De 17 ani am ajuns in situatii in care am cunoscut diversi profesionisti in etape diferite din carierele lor, de la nivelul de incepator, i-am vazut pe unii stabilindu-si niste planuri de cariera foarte indraznete si reusind sa le atinga in ceva ani, pe altii esuand sau pierzandu-se pe parcurs.

Ce mi se pare foarte interesant insa este ca de la un moment dat, exista niste similitudini in modul de abordare al problemelor, al dezvoltarii lor profesionale, un pattern de a-si alege si de a-si parasi angajatorii.  Saptaminile trecute am avut cateva intalniri cu oameni formati in vanzari, foarte competitivi, dornici sa obtina rezultate si inca sa demonstreze, sa se ia in permanenta la intrecere cu sine.

Surpriza a venit in momentul in care am aflat ca exista pentru prima data, dupa 10-12-15 ani de activitate, o zona de nemultumire, de dezechilibru, care vine chiar din intrecerea permanenta care maninca mult din timpul personal. M-as fi asteptat sa existe o mai mare disponibilitate de a se opri si intreba cu adevarat care este directia potrivita si ce doreste de fapt omul din spatele
rolului social. Din pacate solutia gasita era aceeasi, si aici nu ma mir, aplicam acelasi model cu care ne-am obisnuit. Cand incepe sa se simta tensiunea fugim catre tarmuri aparent mai insorite:-). Dar ce facem totusi cand incepe sa devina evident ca fuga catre altceva nu face decat sa repete acelasi scenariu la infinit, iar peste 3-5-7 ani vom trai aceeasi insatisfactie, doar poate mai acut.

Si nu ma pot opri sa nu arunc pe masa provocarea lui Tony Robbins :”Haide sa dam timpul inainte, 3 ani, 5 ani – 10 ani. Sa ne imaginam te uiti in oglinda la tine stiind ca acum, azi aveai ocazia sa schimbi modul in care faci lucrurile, in care iei deciziile, ai fi putut sa te lamuresti cu si despre tine si ce vrei sa faci cu adevarat. Gandeste-te ca ai ales sa n-o faci din teama, comoditate, presiune sociala, etc. Cum te vei simti uitandu-te la tine in oglinda si realizand cate nu ai facut, simitit, creat in acest interval?”

Cred ca intrebarea asta e valoroasa in asemenea momente, cand inca relatia noastra cu timpul ramas este ambivalenta, stim ca a trecut mult, dar pare sa mai fie.  Si imi amintesc pe de alta parte ca poate fi valabil si scenariul din Ziua Cartitei, sunt lectii pe care poate le putem invata doar daca le repetam la infinit. Dar daca totusi nu e asa?

De multe ori un asemenea indemn venit la momentul potrivit este tot ceea ce ai nevoie. Valoreaza mai mult decat orice ti-ar putea cumpara banii vreodata. Momentele in care am avut cea mai mare satisfactie in activitatea mea au fost exact acelea in care oamenii si-au facut timpul de a trece pe hartie cuvintele putine si grele care spun atat de mult. Si ramin in continuare uimita de puterea unui asemenea indemn, atat cand ma uit in jurul meu dar si cand imi dau seama cat de mult a valorat el si pentru mine la momentul potrivit.

Ultimul exemplu a fost pe o partie de ski:-). Nu sunt o impatimita a sporturilor, am avut insa ambitia de a invata sa schiez de dragul catorva demonstratii pe care simteam ca eram datoare sa mi le fac mie insami. Anul acesta, din nou, ca in fiecare an aproape:-), am avut momentele mele de blocaj in mijlocul partiei. La unul dintre ele am petrecut cam 10 minute stand pe loc si incercand sa imi gasesc argumentele care m-ar putea convinge ca pot. Nu le-am gasit. La un moment dat un grup de schiori mult mai experimentati s-a oprit langa mine, au realizat ce mi se intampla (in apararea mea as adauga ca era o bucata foarte abrupta:-)), au inceput cu “Come on, you can” apoi vazand ca nu ma misc din loc unul dintre ei s-a asezat in fata mea si a pornit usor la vale cu ochii inapoi catre mine spunand:  “don’t look down, follow my track, turn now.”. Celalalt a stat aproape in spatele meu, in asa fel incat nu puteam sta pe loc chiar daca ar fi invins din nou frica. Am coborat pina la urma zona dificila, si am continuat singura, dupa ce am petrecut cateva minute multumind pentru ajutor.

Exemplele in care ne amintim ce inseamna o vorba buna pot parea banale, insa cred ca in situatii aparent banale incurajarile au cel putin aceeasi valoare ca in situatiile pe care noi le percepem deosebite. Uneori intre banalitati se ascunde mai multa indoiala de sine decat ne-am putea astepta.

Dar cat de mult stim sa apreciem oare oamenii din jurul nostru care au mereu ochi pentru situatiile banale in care avem nevoie de ajutor? Si cat de multi sunt cei care sunt dispusi sa faca mai mult decat sa spuna “hai ca poti`’? As indrazni sa spun ca tine doar de noi sa ii vedem. Si tot de noi tine sa folosim exemplul lor pentru a face acelasi lucru cand avem ocazia
sa platim in avans universului asemenea servicii:-).

Ar fi simpu sa fie asa. Mi-am propus o schimbare, stau putin si ma gandesc, validez cu cativa cunoscuti ideile mele si gata. Am pornit pe o noua directie.

Teoria asta tinde sa fie valabila doar in spectacolele de magie, in realitate, etapa de hocus pocus poate dura cativa ani.

Atunci cand iti pregatesti casa de un nou an incepi cu curatenia. Arunci tot ceea ce nu iti mai este de folos, ca sa poti face loc noului. In termeni de cariera asta se traduce prin a renunta la potentialele identitati pe care credeai ca le vei avea la un moment dat, si in care ai investit timp si energie pina in prezent.

Initial nu renunti la vechi, pentru ca atasarea emotionala de acesta este inca mare, incepi doar prin a introduce noul.  Si exista o perioada in care vechiul si noul traiesc impreuna in tine, pina cand, natural, incep sa creeze conflicte, interioare si nu numai. Lupta interna atunci este in jurul ideilor vechi, a lucrurilor luate de bune si a presupunerilor despre cum functioneaza lumea, versus noua viziune.

Citeste continuarea

Sunt zile în care  port lumea pe umeri cu gândul adânc ascuns că, de fapt, fac ceva valoros. Poate şi pentru ceilalţi, dar mai ales pentru mine. Îmi demonstrez mereu că pot, deşi exerciţiul ajunge într-un final să mă obosească. Dar mă consolez singură că mă şi căleşte. Urmează, din fericire, zile în care lumea mă poartă pe umerii ei şi mă ajută să sărbătoresc exerciţiile de anduranţă împreună cu ceilalţi care au zărit eforturile cu coada ochiului.

Ultimele săptămâni au oscilat între cele doua senzaţii, cu o rapiditate uimitoare, până şi pentru mine, care mă declar o împătimită a programelor aglomerate, pline de oameni noi, de oamenii vechi sau pur şi simplu de OAMENI. Pentru că aglomerarea de idei, oameni, evenimente, îmi dă o mare parte din energia care mă hrăneşte.

Stiu ca pare o casa parasita locul asta in ultima perioada, pe buna dreptate, a fost doar inchisa oaspetilor:-) din cauza programului foarte strans din ultima perioada, la proiectele pe care le derulez s-au adaugat si cateva evenimente.

A fost prea frumos si intens ca sa nu scriu despre cateva dintre lucrurile care s-au intamplat. Despre cele care se vor mai si intampla vom avea vesti saptamina viitoare:-)

Cam asa descrie prof. Herminia Ibarra momentele de schimbare a carierei in cartea sa “Working Identities”. Si ii dau dreptate, nu esti inca nici departe de ceea ce ai fost, nici prea aproape de ceea ce ai putea deveni. In plus, ceea ce ai putea deveni poate lua in etapa asta foarte multe forme la care pina acum nu te-ai gandit.

Cu siguranta o stare similara este cea de la inceputul carierei, insa atunci sunt mai multe sanse sa intervina si alte considerente practice care sa primeze in fata celor care tin de valori si principii de viata. Ai nevoie de experienta, de un job, de un salariu care sa iti asigure traiul pe cont propriu, de un mediu din care sa poti absorbi cat mai multe. Aparent e mai simplu, cel putin obiectivele par mai clare. Varianta deja clasica de dezvoltare a carieri, tip Planifica-si-Implementeaza, s-ar putea dovedi viabila. Iti stabilesti un obiectiv si incepi implementarea acestuia.

A trecut ceva timp de cand n-am reusit sa mai scriu, desi au fost atat de multe subiecte despre care mi-ar fi placut sa pot scrie.  Au fost insa in acelasi timp si multe lucruri care m-au prins in virtejul lor atat de strans incat nu mi-au permis luxul de a le asterne pe hartie.

De ce provocarea anului? Pentru ca am primit o leapsa de la Dragos Roua pe care o execut cu ceva timp intarziere acum, cand ea are o semnificatie speciala pentru mine. Si ca de obicei atunci cand trebuie sa scriu despre mine, imi este mai greu. Mai sunt datoare cu cateva raspunsuri, voi reveni in scurt timp, Mihai ai putina rabdare cu mine:-).

De ce acum? Pentru ca tocmai am implinit un an de cand m-am jucat prima oara in WordPress incercand sa ma prind cum se face un blog si daca m-as putea descurca.

Citeste continuarea

Cum pot sa imi dau seama daca am aptitudini manageriale?

Imi puteti recomanda anumite teste sau vreo metoda prin care pot afla daca am sau nu aptitudini manageriale, pentru ca la actualul job nu am cum sa primesc feedback in aceast sens, ceea ce fac nu are legatura cu managementul si am nevoie de o schimbare, dar nu stiu daca sunt sau nu potrivita sa trec la o alta etapa in cariera. Va multumesc.

Citeste continuarea